First date.

Totul a inceput intr-o dupa-amiaza friguroasa de iarna... Eram putin emotionat, okey mint, eram foarte emotionat, asteptam de ceva vreme sa o cunosc, drumul fusese lung si obositor... In special din cauza lipsei de ocupatie dar nu imi doream nimic altceva decat sa ajung odata.
Nu ma asteptam sa fie punctuala, o cunosc, nu e punctuala deloc, e o dezordonata dar face ca totul sa para bine si stie cum sa ma faca sa nu ma supar daca intarzie. Pana la urma dupa atatea ore... zile... saptamani... ce mai erau cateva minute in plus. Asa ca m-am asezat undeva in gara sperand ca o sa dau de o urma de caldura pana vine ea, imi era frig doar la exterior caci in interiorul meu ardeam de dorinta sa o intalnesc in sfarsit. Mi-a spus ca microbuzul ei intarzie si ca o sa ajunga mai greu, asa ca stateam linistit si doar priveam in jurul meu. Totul era nou, oras nou, oameni noi... Intr-un fel cred ca era putin ciudat, ma gandeam de ce am fost in stare sa fac pentru a o vedea cateva ore... Dar nu aveam de ce sa regret. Privesc ceasul, trecusera cateva minute de cand zisese ca intarzie microbuzul, deveneam nerabdator dar incercam sa ma adun.
La scurt timp, apare si "caleasca de metal" cu micuta mea printesa... Si incepe lumea sa coboare, cu fiecare persoana care cobora parca si ritmul batailor inimii mele crestea cu ei. Stateam in spatele usii si priveam pe geam asteptand sa o vad... Prima oara cand o vedeam fizic, cand ii puteam urmari fiecare gest... Fiecare gura de aer pe care o inspira... Fiecare clipire a ochilor... Si o vad coborand usor, facand pe samariteana si ajutand o batranica cu niste papornite... Nu mi-am putut abtine un zambet cand am vazut-o, mi-au trecut prin minte 1000 de impresii in momentul ala, dar nimic serios, doar reactii de moment... A ramas acolo pentru cateva secunde, uitandu-se in jurul ei, cautandu-ma cu privirea, imi placea sa o urmaresc, vroiam sa ii vad reactia daca ar fi crezut ca nu sunt acolo dar nu am putut. Cred ca dorinta de a o avea aproape de mine in momentul ala a pus stapanire pe mintea mea si am iesit din incaperea pustie a garii si m-am apropiat de ea... Cu pasi mici, rari, am inceput sa ma apropii de ea, eram doar la cativa metrii de ea... M-a zarit si a zambit, primul zambet al ei in carne si oase... Zambetul ala dragut si iubitor care vreau sa il tin mereu pe fata ei... M-am apropiat de ea si m-a luat in brate spunandu-mi "Mi-a fost dor de tine"... A zis-o de parca fusesem impreuna pentru atata timp si cineva sau ceva ne-a despartit pentru mult timp, si odata cu asta "revederea" noastra a fost si mai scurta... I-am raspuns scurt "Si mie de tine" si am strans-o tare in brate, tare ca si cum nu as vrea sa ii dau drumul de acolo, si asa cum imi spune de fiecare data, a fost o imbratisare plina de iubire apoi am privit-o pentru cateva secunde si am sarutat-o... Primul nostru sarut, a fost asa de cald si firav... Eram ca doi copii in frig cu buzele lipite si cu ochii inchisi... A fost ca si cum mi-am pierdut constiinta pentru cateva secunde si nu realizam ce se intampla... A durat doar cateva secunde dar in inima mea au fost ore in sir. M-a luat de mana si mi-a spus sa merg dupa ea, avea mainile inghetate, dar tot am mers cateva sute de metrii de mana asa... Dupa atata timp in care nu dusesem lipsa de conversatie, acum era o liniste incredibila, doar cateva cuvinte schimbate despre cum a fost drumul, daca e departe apartamentul... Cred ca amandoi ne doream ca totul sa fie bine, sa nu dezamagim pe celalalt, si de aici si atmosfera tensionata de la inceput, atmosfera care odata ce am ajuns la ea acasa s-a transformat intr-una relaxata... Totul era asa de linistit, ne purtam de parca nu era prima oara cand ne vedeam, de parca ne cunoastem de cand eram mici copii.
Din cauza asta probabil nici nu am simtit cum trece timpul pe langa noi... Pentru ca asa cum spuneam intr-un post anterior, timpul trece repede cand te simti bine... Si parca atunci ti-ai dori ca el sa stea in loc...
Despartirea a fost... Normala? Nu, nu pot spune asta, a fost... Dureroasa... Da, cred ca asta ar defini cel mai bine, era atat de ciudat sa stam in masina tinandu-ne de mana, stiind ca dupa asta cateva minute or sa fie iarasi intre noi cativa metri si apoi cateva sute de metri care se transforma usor, usor in sute de kilometri... Si ne priveam unul pe celalat in ochi si imi amintesc si acum atat de bine privirea ei din noapte aia... Care imi spunea intr-un fel ca nu vrea sa plec, ca vrea sa raman acolo... Si se straduia atat de mult sa para bine... Dar intotdeauna simt cand nu e asa... Si atunci nu era bine, ca si mine se abtinea sa nu planga... Si asa am ajuns inapoi de unde am plecat... Inapoi in gara pustie.. Coborand din masina... Ea facandu-mi cu mana... Totul se terminase cu un "Pa-pa!"...Cand am fi vrut sa ne zicem atatea... Si ningea, ningea cu fulgi mari, parca era intr-un film cu final trist, zapada sclipea si paream atat de singur dar ea inca era acolo in inima mea asa cum e intotdeauna...

Sinceritate.

Din ciclul "nu ma pot abtine" vine si postarea asta. Ca vad ca numai ma pot abtine din a face numai chestii de cacat... Speram ca dupa toata perioada bacului asta imputit o sa ma relax, o sa fie totul mai bine si mai linistit dar se pare ca niciodata nu e asa si ca totul trebuie sa continue in a fi rau in loc sa se duca spre mai bine macar, nu excelent, nu totul perfect pentru ca nu vreau asta, vreau doar mai bine, pentru ca stiu ca se poate ca am trait clipe mult mai frumoase alaturi de ea, clipele alea dragute in care eram numai zambete si simteam fluturasi in stomac la fiecare sunet pe care il scotea, la fiecare gest pe care ea il facea, la fiecare zambet al ei la glumele mele stupide. Doar atat vroiam, sa fie totul bine, sa ne certam odata la cateva zile, pentru ca asa suntem noi doi, ne certam din orice prostie si cam asta a devenit modul nostru de a ne arata ca ne pasa, nici macar certuri seriose nu sunt ca niciodata nu se ajunge sa numai vorbim, mai mult sunt niste discutii pline de nervi... Doar ca am obosit sa fie asa zilnic...
Revenind on topic....  Am observat in ultima vreme ca am o problema cu sinceritatea... Acum ceva vreme mi-am propus sa mint cat mai putin si se pare ca am reusit doar ca se intampla sa fie si mai rau decat inainte. Pentru ca atunci cand sunt sincer spun o gramada de lucruri care ar trebui sa le tin doar pentru mine si sa nu imi mai dau cu parerea in legatura cu totul. Ar fi cazul sa imi reinsusesc micile minciunele pe care le are toata lumea si pe care le zic atunci cand evita sa spuna ceea ce gandesc. Pentru unii e mai simplu sa minta decat sa spuna adevarul, la mine a devenit exact invers, e mai usor sa zici ce gandesc decat sa inventez o minciuna... Si de multe ori ajung sa ranesc pe cei din jurul meu fara sa vreau si nu pe cei, o singura persoana care e importanta pentru mine. Poate, ba nu, sigur e cea mai importanta persoana din viata mea. Si nu o fac pentru ca vreau sa o ranesc dimpotriva asta incerc sa evit mereu insa tot acolo se ajunge oricat m-as stradui. Pentru ca am gura sparta si nu vreau sa mint si ajung sa spun ceea ce spun. Si uneori ma consum mult pe chestia asta, mai mult decat las sa se vada pentru ca de obicei las nervii sa o ia inainte si sa acopere tot ceea ce e de fapt in sufletul meu, tot ceea ce eu simt in momentul ala.
LE: Numai am nimic de adaugat aici... Cred ca am spus tot ce aveam de spus...

Cruz, out.